În toamna lui 1980 am fost cooptat pentru prima oară cu adevărat într-o trupă. Mă rog, mai avusesem o încercare prin clasa a şasea, când cântam în pauze sau până la venirea catalogului. Erau alături de mine Rodica, Ţip şi Coco. Formaţia era vocal percuţională şi se numea ”Trei Castraveţi şi-o Murătură". Vocalizam bătând cu palmele în pupitre.

Cel mai des interpretam un cover după un cântec la modă, cu o broscuţă. Era un fel de dialog între broscuţă şi vocile de acompaniament, ea zicea "mă na mă na" şi vocile răspundeau "pap tii bi dibi". Finalul era improvizat, ceea ce ne plăcea teribil, făceam o hărmălaie grozavă.

Acum aveam 16 ani şi de mai bine de un an începusem să cânt acasă cu chitara şi vocea. Credeam sincer că mai am de învăţat. Membrii grupului din liceul unde învăţam erau colegi de clasă cu mine, dar niciunul nu ştia de vocalizele şi zdrăngănelele mele. Făceam schimb de muzică cu Dan Băjenaru, chitaristul şi liderul grupului Electron. Eram toţi în singura clasă de electronică a liceului Industrial Progresul (actualmente C. Brâncoveanu) afiliat uzinei producătoare de excavatoare. La 'cele vremuri în Brăila nu era deloc uşor să faci rost de muzică străină alta decât cea oficială, care în niciun caz nu era rock. Nici de muzică rock românească nu aveam habar. Dacă nu aveai părinţi deschişi la minte sau contact cu o gaşcă unde se asculta astfel de muzică, nu ştiai ce se întâmplă nici în ţară, d-apoi în lume. Radioul naţional era cu muzica cea prea uşoară ori cea foarte clasică. Pe Radio Tineret mai era ceva, dar mult prea puţin.

Acum după ani, tot discutând cu prietenii, ne-am dat seama că refuzam instinctiv muzica românească pentru că o asociam ororii în care trăiam, mă refer pe scurt aici la minciuna generală si la elementarele lipsuri materiale, un agramat era genial conducător, ţi se spunea că trăieşti într-o epocă de aur, dar auzeai de la unii bătrâni că o duseseră mai bine chiar în timpul celui de-al doilea (cel mai mare) măcel mondial, când mult mai puţine alimente erau pe cartelă. Pâinea nu era sigur.

Într-o zi apare Dan pe la mine să asculte ce muzici noi mai obţinusem. Mai totul era muzică nouă pentru noi la acea dată, devreme ce până la 14 ani auziserăm doar ce voia partidul să auzim. Aveam o bandă pe care mă înregistram cu chitara şi vocea, ajutându-mă de un microfon legat la un magnetofon Tesla B90. Din greşeală am dat play ăsteia şi până să opresc eu, Dan uşor nedumerit întreabă ce-i asta. Am recunoscut că eu cântam aşa cum bănuia şi el. "Băi, tu chiar ai voce, nu vrei să cânţi cu noi?”

Repetam într-o anexă a laboratorului de electronică aflat la etajul doi al clădirii construită prin 60. Acolo zdrăngăneam chiar şi în pauzele dintre ore, mai mereu întârziind la intrarea în clasă. De foarte multe ori primeam bileţele pe sub uşă. Cel mai adesea erau mici declaraţii de amor, unele cu talent, altele, cele mai multe, fără, dar uneori cu un umor involuntar devastator. Nu de puţine ori râdeam cu lacrimi când citeam ce poate face dragostea (dar şi foarte slaba pregătire gramaticală) cu limba română. Clasa de electronică fusese făcută la treaptă cum i se spunea examenului eliminatoriu din clasa a zecea. Din două clase de electrotehnică s-a făcut una de electronică aşa că eram începători. Aparatura de cântat era vai steaua ei, potrivită cu o vreme în care corzile de calitate erau necunoscute pentru noi. Luni de zile nu am reuşit să găsesc chei noi pentru o chitară ordinară. Erau tot felul de improvizaţii de staţii de amplificare industriale cu boxe nepotrivite în care erau difuzoare neperformante. Obţineam efectul de fuzz, distorse mai mult prin forţarea difuzorului. Vocea, deşi eu aveam un volum natural considerabil, mai mult se bănuia decât se auzea, nici vorbă de vreun efect. Mixer? Nu ştiam că există. Se întâmpla des ca ceva să se supraîncălzească şi toboşarul Titi Sârbu se oprea brusc, ridica mâna dreaptă cu băţul "staţi aşa". Înlemneam. El era cel mai bun electronist dintre noi. Privea să vadă vreo pală de fum şi dacă nu se arăta, sărea de la tobe şi adulmeca asemeni unui câine de vânătoare pe lângă cele tehnice pentru a detecta sursa mirosului de cauciuc ars, care era predominant în astfel de cazuri. În loc de chitară bas foloseam o chitară armonie pe care montasem corzi de bas rezultând un fel de arc, aşa de mare era distanţa lor de grif. O poreclisem Arbaleta, căci era un fel de conopidă în comparaţie cu varza. Un fel de arc cu studii superioare, asta asa ca s-o încurajăm. Nici nu vreau să zic in ce fel sunau tobele, mai ales cinelele. Pe vremea aceea, e totuşi secolul trecut, destui morţi erau conduşi cu fanfara spre cimitir. Titi se uita pofticios la zdrăngănelele percuţionistului. Cu aşa scule şi lipsă de experienţă nu prea ne băgam la coveruri, aşa că făceam un fel de improvizaţie primitivă. Eu mai aveam de acasă câteva succesiuni ritmico-armonice şi linii vocale, aşa că legasem vreo 5-6 melodii, compoziţii să zicem, când apare domnul inginer Gasparic, profesorul de electronică şi ne anunţa că trebuie să cântăm la serbarea de sfârşit a primului trimestru. Am încercat să ne fofilăm dar argumentul a fost clar. "V-am scutit de practica agricolă, acum trebuie să arătaţi că nu degeaba".

Concertul de sfârşit de trimestru trebuia să fie la Clubul Uzinei Progresul, nici pe departe ceea ce se înţelege azi printr-un club. Am ajuns pe scenă. Aveam cu noi tobele şi substitutele de staţii de instrument. Staţia de voce urma să fie de la club. A noastră căzuse când s-au deschis uşile microbuzului care transporta sculele. Eu eram aproape de staţie dar a trebuit să-l prind pe Titi care se ţinea de un stativ cu cinelul pe el pentru că nu putusem scoate piuliţa. Pentru el era ca şi cum te-ai ţine de bidinea când îţi alunecă scara. Am făcut probe de sunet fără ea, doar am echilibrat sunetul instrumentelor cu cel al tobei care era neamplificată. Costel sunetistul sălii ne-a zis că rezolvă el "nu aveţi voi toţi atâta putere câtă am eu". Şi într-adevăr avea. Deşi nu erau monitoare de scenă mi se părea că vocea se auzea foarte fain, dar mult prea tare. După primele cuvinte mi-am dat seama că nu aveam texte clare la voce. Pare incredibil dar aşa s-a întâmplat. Eu le cântam cu un fel de engleză dadaistă. Erau unele cuvinte în engleză iar altele care probabil nu însemnau nimic, pur şi simplu îmi veneau pe moment, practic colaje de silabe. Pare greu de crezut dar aşa a fost. Clasa noastră făcea germană şi franceză. În timp ce cântam îmi dădeam seama că sunt profesoare de engleză în sală, aveam colegi care învăţau engleză. Îmi dădeam seama că mă tot repetăm şi încercam să diversific, englezind cuvinte româneşti. Cu spectatori în faţă, nu mai eram aşa de productiv şi inventiv. Abia aşteptăm să se termine calvarul. După aplauzele prelungite îmi cam era ruşine să merg în sală. Mi-am făcut curaj şi m-am îndreptat spre grupul unde erau colegii mei de clasă. Printre ei era Doruleţ, un tip dintr-o bucată. La el m-am dus să aud ce părere are. "Mi-a plăcut, băi, dar prea mulţi de Baby".

Din nefericire cam aşa se înţelegea şi se înţelege engleza cântecelor ce se aud pe la noi. Chiar texte aparent simple au jocuri de cuvinte pe care trebui să fii tare versat să le înţelegi. Melodii cu texte faine, sunt de fapt piese instrumentale pentru majoritatea urechilor. Ca şi cum ai vedea filme moderne fara sonor si traducere. Cântece româneşti cu texte execrabile (pe lângă care bileţelele primite de noi pe sub uşă, chiar cele mai neinspirate păreau geniale) circulă libere fără a trezi vreo reacţie auditorilor, că ascultători nu pot să le spun. Despre cei ce le difuzează, e ca pe vremuri: atunci ordona partidul, acum ratingul. Faptul că se siluieşte graiul românesc, căruia românii îi datorează mai mult decât orice naţie de pe pământ, e fix pix pentru aceşti realizatori, era cât pe ce să scriu oameni.

Voi pomeni aici şi de al doilea concert la care m-am dus cu texte muncite, dicţionărite şi după mine foarte potrivite, bien sur, comme tous les francophones, în engleză. Cel mai mult îmi plăcea Soldiers of the Rock care credeam că va ajunge un imn al rockului mondial. Bineînţeles, acum îmi pare o piesă banală, m-am chinuit să-mi aduc aminte ceva din linia melodică. De data asta la serbare, Costel nu ne-a mai pus la dispoziţie staţia Vermona pentru că după primul concert nu-l omenisem. A omeni ar fi însemnat să-i dăm o sticlă de vodcă. Nu am ştiut că ăsta era obiceiul. Aşa că neomenitul a pus vocea pe nişte difuzoare de sală care aveau o putere foarte mică. Mi-am dat seama că nu se auzea mai nimic din textele mele îndelung pritocite şi vocea mea prelung urlată.

Dan, chitaristul solo era cel mai iubit de fete. Nu era mult mai frumos ca restul trupei, dar ieşea în faţa scenei unde se mişca foarte bine când făcea solistici. Cel mai des, cu picioarele depărtate şi uşor flexate, se lăsa incredibil de mult pe spate, ceea ce nu cred să fi copiat de pe undeva că la ora aceea nu văzusem niciunul dintre noi vreun concert cu vreo trupă străină. Nu-mi aduc aminte nici de atunci încoace să fi văzut ceva comparabil. Eu stăteam ca un cocostârc cu microfonul drept cioc şi nemişcat, de pe loc, zdrăngăneam la chitară. După recitalul nostru el s-a dus în sală la stolul păsărelelor fane care ascultaseră din zona de sus a sălii, o sală cu 500 de locuri. Turtureaua lui, topită după el, i-a zis gureşă "Vai, Dănuţ, aţi cântat minunat". Dan conştient că nu fusese nici pe departe aşa, a spus că am mai greşit puţin şi vocea nu s-a prea auzit. Înaripata fâlfâindu-şi genele lungi, a gângurit nedumerită "da' aţi avut şi voce?"